Dragă Tudor, ziua ta a trecut deja, dar, așa cum mi se întâmplă mai mereu de când ai venit pe lume, nimic nu mai îmi iese când și cum îmi propun. Deși am povestit încă de cu seara de dinainte de ziua ta despre cum a fost atunci când te-ai născut, ce am făcut la alte aniversări de-ale tale și în diferite momente importante din ultimii cinci ani, abia acum că petrecerea s-a încheiat reușesc să-mi adun în scris gândurile.
Adevărul e că adunatul ăsta mi-e tot mai complicat - în toate sensurile. Uneori, am senzația că menirea ta este să ne faci pe noi, cei din jurul tău, să ne întrecem în a fi mai flexibili, mai răbdători, mai deschiși la a face totul altfel decât ne propuseserăm inițial. În fiecare zi, ne provoci în feluri în care nu ne-am imaginat cu niciuna dintre surorile tale. E ca o probă de rezistență al cărei trofeu e ziua următoare.
Mereu ești primul care se scoală dimineața, cu o energie inexplicabilă pentru noi, cei care am căzut în seara de dinainte la datoria de a te adormi. Voioșia și tumbele tale matinale nu ne lasă nicio clipă de reverie și sărim cu toții din pat ca alungați de o goarnă. Ziua curge apoi în același ritm alert, mereu în anticiparea următorului episod intens de antrenament pentru bătălia vieții. Gătit, mers cu bicicleta, operații matematice, fotbal, vehicule de toate felurile, dinozauri, grădinărit, cățărat, magazine de scule - unde îți place să "caști ochii" - te interesează în egală măsură.
Aseară, când eram cu toții pregătiți de culcare, ne-ai surprins cu o piesă de teatru pe care ai creat-o spontan, folosindu-te de câteva jucării, cu o poveste cursivă. De altfel, în ultimul an ai căpătat tot mai mult interes pentru povești, pe care le ceri insistent înainte de culcare, tot mai lungi, tot mai complexe... Îmi amintesc că atunci când erai mai mic rupeai cu nerăbdare multe dintre cărțile care îți cădeau în mână și mereu mă întrebam dacă o să vină vreodată un moment la care o să le "consumi" și cum se cuvine.
Acum, pare însă că timpul când vei avea cărțile doar pentru tine nu mai e așa îndepărtat. Vorbim deja despre școală - ești hotărât să mergi și la facultate, ba chiar zilele trecute îmi spuneai că ai vrea să devii profesor. Ai început să deslușești literele și îți scrii numele (de la dreapta la stânga). Suferi când primim o scrisoare sau felicitare care nu e pentru tine și aștepți cu nerăbdare ca și prietenii tăi să îți scrie.
Dar probabil cea mai mare lecție pe care ne-ai dat-o în ultimul an este cea a descoperirii unei lumi complet noi. A fost foarte greu, sunt sigură, să lași totul în urmă la nici 4 ani... Și ai arătat acest greu în multe moduri - au fost situații în care m-am întrebat dacă cine ne vede discutând aprins sau alergând unii după alții pe stradă nu se va gândi cumva că avem cu adevărat o urgență. Cu toate astea, ai învățat rapid calea pentru a pătrunde în universul din jur și, fără niciun ajutor, ai deprins limba cea nouă. Așa că nu mai există acum vecin cu care să nu sporovăiești în voie, deși noi abia reușim să trecem de câte un timid "Hallo!", iar toți vârstnicii de la căminul de lângă noi se înseninează când le ieși în cale și stați de vorbă de parcă v-ați cunoaște de o viață.
Astăzi, la 5 ani și o zi de când te-am ținut prima oară în brațe, îți mulțumesc pentru cum ne arăți că lumea cu susul în jos poate fi la fel de colorată și plină de învățături și că planurile precise nu sunt mereu cel mai reușit mod de a trece prin viață.
La mulți ani, Tudorică fără frică! Îți doresc să îți păstrezi mintea deschisă!
No comments:
Post a Comment