Zâmbete de peste zi

În viața mea de mamă, am făcut de multe ori glume pe seama "statului" acasă cu copilul. Glume adevărate, cu zâmbetul pe buze și inima deschisă. În ultimele luni, însă, mi-am dat seama că glumele mele deveniseră mai... acide, să spunem.

Întâi, m-am panicat, recunosc. Am început să învârt în cap toate replicile pe care le-am auzit de-a lungul timpului în registrul "așa sunt băieții". Mereu răspundeam că nici cu fetele nu mi-a fost rușine. În condițiile în care Lara chiar a fost de foarte mică extrem de "sportivă", iar Sânziana a venit și ea cu multe provocări fizice.
După o vreme, am început să mă plâng în stânga și-n dreapta că mi-e greu, că sunt epuizată, că degeaba "face bine la siluetă" dacă abia mă mai țin pe picioare.
Doctorița la care m-am dus pentru analize, să verific totuși că nu e mai mult decât suprasolicitare, mi-a spus foarte direct: "Aveți trei copii, nu știu la ce vă așteptați". Cu alte cuvinte, oboseala ar trebui să fie o a doua natură.

În sfârșit, la un moment dat, după ce analizele au ieșit rezonabile, am înțeles că nu pot să fac nimic. Doar să accept. Să mă dau un pas înapoi, să nu mai trag de mine să bifez tot ce am pe listă, să mă bucur că am un copil așa activ și energic, pentru că asta înseamnă că e sănătos și curios, ba chiar că poate fi și simpatic atunci când nu te gândești mereu doar la cât ai de strâns.
Așadar, de la o vreme "stau" acasă. Și mi-e bine. Zâmbesc și îl urmăresc cum crește.

Un an furtunos

A trecut abia un an de când Tudor e cu noi, dar pare că și-a ocupat pe deplin locul în familie. După ce s-a lăsat îndelung așteptat, a venit furtunos, la aproape 42 de săptămâni și fix 4 kilograme.
Când i-am pus numele Tudor-Ilarion, ne-am gândit la un băiețel brav, dar vesel, care să știe să se strecoare între surori, să le apropie și să le țină la un loc. Am folosit numele de cod Tintin pe de-o parte din pricina inițialelor celor două prenume și a numelui de familie, dar și pentru că tânărul reporter belgian este singurul personaj literar care le-a plăcut fetelor deopotrivă, făcându-le să devoreze în repetate rânduri aventurile din cele 24 de volume.

Tintin cel din viața noastră reală nu ne-a dezamăgit nici el. Aventuros încă de foarte mic, ne-a făcut prima surpriză majoră scoțând la iveală doi dinți la puțin peste 3 luni. Un mare pofticios, a devenit rapid gurmandul familiei și singurul bărbat din viața mea care bate cu pumnul în masă cerând mâncare. Dacă se poate, fructe. De tot felul. Așteptăm cu groază iarna.
În afara bucătăriei, s-a făcut remarcat prin spargerea de vaze și veioze, farfurii și borcane, smulsul prizelor și a aplicelor din pereți, mutat micul mobilier prin casă, oferirea obsesivă a papucilor și cereri imperioase de a da peste cap conținutul ceștilor.
A călătorit deja și la mare și la munte, chiar dacă încă nu a descoperit cu adevărat gustul excursiilor, astfel că peisajul preferat rămâne de departe bulevardul nostru cu tramvaie, autobuze și, mai ales, coșuri de gunoi.
Apropo, le sugerez pe această cale celor de la STB să facă un parteneriat cu un producător de jucării și să scoată bani serioși din vânzarea de machete de tramvaie și autobuze. Eu una am căutat cu disperare un tramvai micuț pe care să-l pun pe primul tort al lui Tintin. Nu am găsit. Sper totuși ca fructele de deasupra să nu-l dezamăgească.
De fapt, sper dragă Tintin, să nu ai parte de prea multe dezamăgiri în viață. Să rămâi mereu la fel de vioi ca la un an, curios și hotărât, să vezi lumea în culori vesele, ca ochii tăi speciali. Să ai cât mai multă vreme aproape surorile mai mari și, prin tine, ele să-și retrăiască mereu momentele fericite ale copilăriei.
Lara zice că a fost cel mai groaznic an din viața ei. Dar eu m-am obișnuit deja cu felul ei de a spune exact pe dos față de ce simte cu adevărat. Așa că... dragul nostru Tintin, a fost un an furtunos. Dar f vine și de la fantastic, de la fericit, de la frumos, fenomenal, foarte... greu și, în același timp, foarte împlinitor. Să ne întregești mulți ani de acum înainte!