Întâi, m-am panicat, recunosc. Am început să învârt în cap toate replicile pe care le-am auzit de-a lungul timpului în registrul "așa sunt băieții". Mereu răspundeam că nici cu fetele nu mi-a fost rușine. În condițiile în care Lara chiar a fost de foarte mică extrem de "sportivă", iar Sânziana a venit și ea cu multe provocări fizice.
După o vreme, am început să mă plâng în stânga și-n dreapta că mi-e greu, că sunt epuizată, că degeaba "face bine la siluetă" dacă abia mă mai țin pe picioare.
Doctorița la care m-am dus pentru analize, să verific totuși că nu e mai mult decât suprasolicitare, mi-a spus foarte direct: "Aveți trei copii, nu știu la ce vă așteptați". Cu alte cuvinte, oboseala ar trebui să fie o a doua natură.
În sfârșit, la un moment dat, după ce analizele au ieșit rezonabile, am înțeles că nu pot să fac nimic. Doar să accept. Să mă dau un pas înapoi, să nu mai trag de mine să bifez tot ce am pe listă, să mă bucur că am un copil așa activ și energic, pentru că asta înseamnă că e sănătos și curios, ba chiar că poate fi și simpatic atunci când nu te gândești mereu doar la cât ai de strâns.
Așadar, de la o vreme "stau" acasă. Și mi-e bine. Zâmbesc și îl urmăresc cum crește.
